Poison du vivre

 

images-30

 

Azi voi vorbi despre iubire sau despre absenta iubirii.

 

Printre felurite hatisuri ale emotiilor si gandurilor, isi face loc cu tentacule de fum, spiritul. Inca putin si mai trece un timp, ca o cometa dusa departe si care nu se va mai intoarce niciodata, nestiind unde s-a dus si  de unde a venit.

Cat ne iubim si pana unde ne iubim? cat ne iubim atunci cand suntem bolnavi? aproape deloc. Cand suntem in suferinta, suntem ca niste vase de lut, care se muleaza in mainile unui olar si totusi! unde se opreste abisul iubirii si unde  se sfarseste abisul suferintei? Cati clovni isi ascund in spatele mastii zambetului fericit, lacrima  ce cade pe ascuns si pe care mai apoi, o culege un inger nevazut in causul palmei? Unde suntem noi, atunci cand ne plange inima?

In multimea de dogme si de tranzite astrale, suntem limitati poate de putina dragoste cu care ne iubim. Stim sa pastram dogmele si avem fiecare dintre noi, un dumnezeu creat de oameni.  Nu cutez sa spun ca detin adevarul absolut, sau ca am descoperit Sfantul Graal, dar  cred ca adevarul este pretutindeni, sub diferite forme  si ca fiecare  detinem o parte din adevar. Acela ce ne satisface nevoia de a fi imbratisati atunci cand nu mai este nici o speranta , sau nici o licarire  de lumina.  Dar am uitat sa cream si sa cream cu sinapsele date de Dumnezeu. Am uitat ca fiecare cuvant pe care il scoatem pe gura,  este  creator de viata si de  mai bine .

Suntem niste fiinte care curg frumos, dar ma intreb de multe ori, cum reusim sa ne otravim spiritul cu atata neiubire?  Suferim de absenta  celorlalti in viata noastra, si de absenta noastra in viata celorlalti. Suntem acolo si totusi nu suntem. Niste mici zei, care s-au plictisit atunci cand au crescut si au ajuns mari. Si care au uitat sa se bucure pe Planeta Recunostintei. Mai apoi, s-au jucat cu cerul si cerul i-a pedepsit cu fosile de zapada.

Cand si cand, se mai slobozeste cate un miracol printre zeii pamantului. Mai uita de ei si isi mai amintesc ca iubirea schimba tot. Schimba  si sufletul gol , umplandu-l cu bucurie. Cu prezenta. Cu suflet . Tot ce avem nevoie, este prezenta celor dragi in viata noastra. Si asta vindeca si da aripi. Rupe durerea si o preschimba in scrum. EXORCIZEAZA RAUL.

Un copil si-a intrebat mama: Mama, pe o scara de la 1 la 10, cat ma iubesti de mult? Iar mama, i-a raspuns: Te iubesc pana la  10.

Dar pe o scara de la 1 la 10 , cat te iubesti tu, pe tine? Si mama i- a raspus: Pai, cam pana  la 3, ma iubesc. La care copilul i-a spus: daca tu mama te iubesti atat de putin pe tine, de unde sa iti iei putere ca sa ma mai iubesti si pe mine?

De multe ori m-am gandit ca nu mai este timp. Nu mai este timp sa ne uram, sa ne sagetam cu priviri trufase. Nu mai este, oameni buni! Mai este timp doar pentru iubire si atat. Pentru vindecare si poate pentru cunoastere. Pentru inima ta, mai este timp, doar atat. Priveste-o , vizualizeaz-o si incarc-o cu iubire! Singura lege pe care a lasat-o Hristos, este legea iubirii.

Nu este iubire mai mare, decat aceea de a te sacrifica pentru aproapele tau.  Si aici nu ma gandesc ca trebuie acuma sa ma arunc in fata unei masini, ca sa ma sacrific. Pur si simplu, prin gesturi mici, datatoare de bine. Prin mangaiere si cuvinte bune, daruite  in dar. Gesturile de iubire, care ne-au adus pe lume si din care suntem plamaditi. Si pe care mai  apoi le-am uitat, sau le-am transformat in targuri si clisee. In aberatii si negutatorii. Iti dau, daca imi dai!  Te iubesc, daca ma iubesti! Si atunci, Dumnezeu s-a intors pe partea cealalta  si si-a vazut de imparatia lui. Pentru ca a vazut ca noi, cei de pe Planeta Recunostintei, nu am invatat nimic. Si nimicul s-a transformat in absenta si absenta in rau. Lasand deschise usile sufletului, raului, ne-am chircit ca intr-un ghetar, unde stam goi si tristi, fara sa mai tinem minte ca usa  pe care am lasat-o deschisa, a ramas deschisa  raului. Am uitat apoi de noi si ne-am urat. Ne-am urat atat de mult, incat am inceput sa cream singuratate si neiubire. Ne-am supus egoului si am devenit doar „EU”. Dar Dumnezeu, din nou, s-a intors pe partea cealalta, pentru ca a vazut  ca zeii de pe Planeta Recunostintei, nu au invatat nimic. Sau poate ingerul intunericului si-a facut locas pe Planeta Recunostintei.

Nu stim cand a inceput sa ne inspaimante viata si cand am inceput sa devenim cobai. Poate in ziua cand dormeam cu ochii deschisi, in loc sa visam cu ochii deschisi! Apoi, intrebandu-ne unde suntem, ne-am descoperit ingroziti, ca suntem doar niste marionete, pe care altii le otravesc . Pe care altii le omoara. Pe care altii le manipuleaza.

Nu suntem singuri decat atunci cand venim pe pamant si decat atunci cand plecam de aici. Si ce teribila e viata, ca nu suntem decat o parte din experimentul unor monstrii cu chip de oameni!

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s