Scrisul de amator

Scriu, 85522

dar nu scriu confesiuni. Nu-mi plac. Imi place sa scriu despre oameni si carti si despre stari. Daca as trai zece vieti, tot nu as reusi sa descriu nici o mica parte din starile prin care trece sufletul uman. De aia nu suntem pisici, pentru ca suntem oameni! ( desi pisica are zece vieti, iar omul are doar una!) Suntem oameni cu bune si rele, iar unul din marii scriitori care a descris aceste stari, este Dostoievski care si-a pus amprenta ca cel mai mare psiholog al literaturii rusesti. Am citit  din el „Crima si pedeapsa” (de doua ori ) si am meditat la cartea asta vreo cincisprezece ani. Cum poate fi cineva un asa bun psiholog? Va spun eu ca numai cu trairi de genul, poti fi: sa treci prin iad si apoi sa scrii cum a fost – atunci rezulta un roman de succes! Mai este si varianta sa treci printr-o mare revelatie, care este implicit si o mare fericire si apoi sa scrii cum a fost! Eliade spunea ca intr-o viata, unui crestin i se intampla sa aiba trairi puternice revelatorii, doar de doua ori! – restul este rutina si asteptare a revelatiilor. Asa sa fie? Tind sa ii dau dreptate! Ca nici atunci cand cauti prea mult si nu vrei sa accepti ca ti s-a dat  ceea ce ai cautat, este o mare problema! Stiti cum e: Doamne da-mi aia, da-mi aialalta si trece cadoul cu funda mare roz prin viata ta, si tu nu il vezi pentru ca esti prea ocupat ca sa te rogi pentru el!

Revin: Dostoievski? un monstru al literaturii si as adauga si monstrul sacru al meu. Toti scriitorii care au avut un program de viata in care au inclus meditatiile, calatoriile cu revelatii, sunt ai mei pentru ca ma fascineaza!  Descrierile psihologice, totusi, mi se par desosebit de greu de scris si cred ca trebuie sa fii ori nebun ori un inadaptat al acestei lumi, ca sa fii un asa fin observator. Stiti si voi ca geniul are si el pretul lui de dat sortii. De altfel si sa fii spiritual este iar un  cadou al divinitatii, pentru ca esti tot timpul fericit si ii fericesti si pe ceilalti. Dar si cei care sunt inadaptati, au atuul  de a  asterne pe foaie toate trairile interioare si de aici, reazulta adevarate capodopere!

Nu am fost ocupata sa scriu o carte in care sa descriu ceea ce simt (desi mi-as fi dorit) pentru ca de multe ori suntem invatati sa reactionam  dur la tot ce ne inconjoara si atunci piere poezia, piere si proza din viata noastra.  Proza se hraneste cu sufletul si  cu mintea noastra iar poezia se hraneste cu suferinta si sensibilitatea din noi. De abia atunci poti scrie poezie: cand dai pe dinafara de sensibilitate si atunci iti dai seama, ca nu ai nevoie de cineva care sa iti asculte nefericirea, ci te apuci de scris si iti faci prieteni buni, cuvintele!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s